Istoria veche şi medievală a comunei

Vorbind despre ţinutul dintre Dunăre şi Mare, Constantin Brătescu îl caracteriza ca un drum al vântului şi locul pe unde „cerul curge întruna peste această provincie pe care o zvântă de umezeală.” În Dobrogea, în marele efort de edificare a aşezărilor omeneşti „piatra juca un rol primordial, era materia primă cea mai căutată, fiind exploatată şi folosită în cele mai variate nevoi”.
Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că localitatea Topraisar, aşezată în zona centrală a judeţului Constanţa, aproape de mare, o zonă de influenţă şi de interes pentru cetătile greceşti dar şi pentru romani, a fost locuită din cele mai vechi timpuri. Vorbind despre teritoriul agricol tomitan, Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu fac referire la interesantele ştiri privind „evoluţia societăţii băştinaşe din secolul IV î.e.n., în baza cercetării unui tumul de la Topraisar. Din mormântul cu şanţ periferic circular, s-au scos 22 de amfore de tip Heracleia şi Thasos, un fragment de vas grecesc (scyphos) de tip atic, cu figuri roşii, resturi dintr-o oală lucrată cu mâna, de factură indigenă, şi oase de cai. Totul este similar unor apariţii din necropola tumulară de la Histria, are analogii cu mormântul „princiar” de la Agighiol, sau cu cel de la Peretu (jud. Teleorman, unde s-au descoperit splendide obiecte de argint).”  Materialele arheologice de la Topraisar au fost descoperite în anul 1963 într-un şanţ de canalizare, la adâncimea de circa 1 – 1,5 m de la suprafaţa terenului. La momentul respectiv, cercetătorii nu s-au  pronunţat dacă e vorba de o necropolă sau de o aşezare de sine stătătoare.
Studiile arată că localitatea antică din zona Topraisar a fost un loc de contact între popoarele perioadei respective. Astfel „contactul sciţilor cu geţii, semnalat prin împrumuturi şi sinteze culturale încă din sec. V – IV î.e.n. se accentuează din sec.IV – III î.e.n.  nu numai în artă dar şi în economie, printr-o serie de meşteşuguri. Aserţiunea se sprijină pe răspândirea ceramicii – diferită de cea getică – descoperită chiar la Histria şi în alte localităţă, ca Topraisar (...) etc., cu particularităţi identice zonelor nord şi vest-pontice. Dar argumentul cel mai puternic îl constituie însă monedele de argint sau de bronz cu efigiile unor căpetenii scitice, aşa-numiţii basilei, bătute în atelierele din Callatisşi pe care se identifică numele: Kanites, Sariakes, Tanusa, Ailios, Akerosas,şi Charaspes. Ele vor circula, probabil cu cele greceşti şi macedonene.” Deoarece se află la jumătatea distanţei între Tomis şi Callatis, cercetătorii „pledează pentru cuprinderea lui tot în sfera de influemţă a coloniei doriene”, cel puţin pentru perioada secolelor IV-III î.h. Cele opt amfore cu ştampilă, descoperite în mormântul tumular de la Topraisar „şi-au aflat relativ corespondenţa într-o ştampilă callatiană. Situarea localităţii la distanţe quasiegale de Tomis şi Callatis nu exclude posibilitatea plasării ei în zona de influenţă a ultimei colonii, mai ales că majoritatea materialelor amforice aflate acolo sînt de provenienţă heracleeană. Paralel cu produsele heracleene se semnalează în zonă importuri amforice cu insula Thasos, importuri care vor căpăta un caracter organizat de-abia în a doua jumătate a secolului IV î.e.n. şi mai ales în prima jumătate a secolului III î.e.n.”
În urma descoperirilor arheologice, specialiştii constată prezenţa în zonele învecinate Callatisului, (între care şi Topraisar) în această epocă,  a unei populaţii autohtone relativ numeroase. Din rândul acesteia s-au ridicat conducători de triburi – basilei – care „vor avea o putere economică şi politică relativ mare. Acştia puteau dispune de mijloace materiale care să le permită construirea unor morminte mari şi bogate. Grecii erau la fel de interesaţi de întreţinerea unor raporturi de bună vecinătate cu şefii triburilor locale, deoarece fără bunăvoinţa lor nu puteau avea loc schimburi comerciale regulate şi nici nu se asigura protecţia politică necesară cetăţii. Cu toate acestea, mormintele în discuţie nu par, totuşi, getice.” Aceasta deoarece în zona litorală a Dobrogei, în secolele V-III î.H. persistă inhumaţia, într-o vreme în care în restul regiunii, ca şi în întreaga lume geto-dacică se generalizase ritul incineraţiei. E posibil, în viziunea lui Mihai Irimia, ca persistenţa inhumaţiei în această zonă să fie legată şi de unele tradiţii mai vechi, hallstatiene. Existenţa unor triburi în această zonă este demonstrată şi de descoperirea unor monede de provenienţă grecească şi donate muzeului de domnul  Gularez Nicolae.
Începând din evul mediu, o constantă specifică a Dobrogei a constituit-o convieţuirea românilor autohtoni cu populaţia musulmană turco-tătară. „După completa integrare administrativă a Dobrogei, Poarta s-a îngrijit, înainte de toate, să întărească potenţialul militar al noii provincii, încurajând colonizarea ei sistematică cu populaţia turcă mai ales nord-pontică (tătari).”
De-a lungul istoriei, cele două entităţi etnice, îşi vor descoperi reciproc o serie de calităţi şi afinităţi, care vor permite convieţuirea lor paşnică. Aceeaşi bună înţelegere o vom găsi de-a lungul timpului şi la Topraisar, localitate aşezată în partea centrală a judeţului Constanţa. Au rămas cu nume vechi unele localităţi atât în judeţul Constanţa, cât şi în Tulcea, datorită unor convenţii (din 1878 şi după, când se încheie Congresul de pace de la Berlin), prin care marile puteri au recunoscut României, revenirea pe drept a Deltei Dunării şi Dobrogei, după ce fuseseră în administraţie otomană din 1417. Aşa sunt localităţile din judeţul Constanţa: Mejdie, Mankalie, Osmanşî, Topraksar, Cerchezchioi, Cubadin, naturalizate în româneşte prin Medgidia, Mangalia, Osmancea, Topraisar,  Cerchezu, Cobadin etc.
De-a lungul timpului, localitatea a cunoscut perioade de decădere şi de prosperitate economică.
La  1850 – şi, mai ales, în împrejurările redeschiderii „chestiunii orientale”, respectiv prin declanşarea războiului Crimeii – „populaţiei turco-tătare dobrogene i se va adăuga un nou val de tătari, proveniţi din Crimeea, ei stabilindu-se mai ales în mijlocul Dobrogei...adică în întinsurile judeţului Constanţa.”
Cu această ocazie turcii au adus şi la Topraisar  familii de tătari din Crimeea.. Cu timpul aceştia  s-au înmulţit.
Ocupaţia lor de căpetenie era creşterea vitelor. Cultivau foarte puţin orzul, meiul şi secara. După realipirea Dobrogei, în urma războiului din 1877-1878 au început să vină şi în Topraisar, coloniştii români. Pe vremea aceea în Dobrogea era foarte mult pământ nelucrat.
În urma războiului rămăsese şi mai mult pământ nelucrat prin plecarea mai multor familii de turci şi tătari în Turcia. „Colonizarea cu elemente musulmane a afectat îndeosebi zona de stepă, populaţia românească autohtonă fiind constrânsă să se refugieze spre regiunile împădurite, spre Dunăre şi malul Mării.”
„Ea n-a dispărut însă niciodată cu totul din părţile centrale unde, deşi mult mai izolate o vreme, aşezările româneşti se vor păstra tot timpul.”